Leușteanul este clasificat științific ca Levisticum officinale. aparține familiei botanice Apiaceae (Umbelliferae), aceeași familie din care fac parte pătrunjelul, țelina și morcovul. este singurul reprezentant al genului Levisticum.

Numele său este derivat din latinescul ligusticum, sugerând că planta ar fi originară din regiunea Liguria din Italia, deși este naturalizată în cea mai mare parte a Europei.

Denumiri populare

În limba română, este utilizat și regionalismul luștereag, termenul „leuștean” fiind cel standard.

Istoria cultivării

Leușteanul este o plantă originară din regiunile muntoase din Europa de Sud, fiind cultivat și apreciat în special în Europa Centrală și de Est.

Antichitatea și Evul Mediu: deși nu a avut aceeași faimă ca pătrunjelul în antichitatea greco-romană, leușteanul era cunoscut pentru proprietățile sale puternic aromatice și medicinale. cultivarea sa a devenit comună în grădinile mănăstirești. Călugării utilizau leușteanul ca plantă medicinală, în special pentru efectul său digestiv și diuretic. Era considerat un remediu eficient pentru durerile de stomac.
Utilizare culinară (România și Europa de Est): în România, leușteanul a dobândit o importanță culinară deosebită, devenind esențial în bucătăria tradițională, în special pentru ciorbe.

Simbolistică

Simbolismul leușteanului este legat în principal de caracteristicile sale medicinale:

sănătate și vigoare: datorită utilizării sale ca tonic și digestiv;
protecție: în unele culturi rurale, era considerat a avea proprietăți protectoare.

Utilizări

Leușteanul este o plantă valoroasă, utilizată integral (frunze, tulpini, rădăcină și semințe) în diverse scopuri.

1. Utilizări culinare

Ingredient esențial în ciorbe: în bucătăria românească, este considerat un condiment fundamental pentru aromatizarea ciorbelor (în special ciorba de fasole, de pește, de perișoare), fiind adăugat proaspăt, la finalul preparării.
Salate și sosuri: frunzele tinere, tăiate fin, sunt utilizate pentru a conferi o notă proaspătă și intensă salatelor și sosurilor (ex. sosuri pe bază de iaurt sau smântână).
Rădăcină: rădăcina groasă poate fi folosită ca legumă-rădăcinoasă aromată în supe și tocănițe.

2. Utilizări medicinale și fitoterapie

Constituienți activi: conține uleiuri esențiale (ftalide, terpene), cumarine și acizi organici. ftalidele sunt cele care conferă aroma distinctivă.
Proprietăți diuretice și detoxifiante: rădăcina și semințele de leuștean sunt utilizate în fitoterapie ca un diuretic puternic, ajutând la eliminarea apei și la suportul funcției renale.
Tonic digestiv și carminativ: ajută la stimularea apetitului și la ameliorarea colicilor.
Uz extern: infuziile din frunze au fost folosite tradițional pentru a trata rănile minore și iritațiile pielii.

3. Utilizări cosmetice

Parfum: uleiul esențial de leuștean este ocazional folosit în industria parfumurilor pentru a adăuga o notă erbacee, verde, dar este utilizat cu moderație din cauza intensității sale.

Cultivare și îngrijire

Leușteanul este o plantă perenă, robustă, care crește sub formă de tufă voluminoasă, atingând frecvent înălțimi de 1.5 – 2 metri.

1. Condiții de mediu

Lumină: preferă soarele plin sau umbra parțială luminoasă. deși tolerează soarele direct, în zonele foarte fierbinți, umbra de după-amiază este benefică.
Temperatură: este o plantă extrem de rezistentă la frig, fiind complet rustică și adaptată iernilor din românia. partea aeriană moare iarna, dar rădăcina rezistă și regenerează primăvara.
Sol: necesită un sol adânc, foarte fertil, bogat în materie organică și constant umed. tolerează solurile mai grele, argiloase, spre deosebire de majoritatea plantelor mediteraneene.

2. Irigare

Leușteanul are nevoie de apă din abundență. solul trebuie menținut permanent reavăn. seceta duce la îngălbenirea și ofilirea rapidă a frunzelor și la un gust intens, neplăcut de amar.

3. Fertilizare

Datorită producției mari de biomasă și a faptului că este peren, leușteanul este un consumator mare de nutrienți. se recomandă fertilizare organică regulată (compost, gunoi de grajd) sau îngrășăminte minerale bogate în azot, la începutul și pe parcursul sezonului de creștere.

4. Recoltare și întreținere

Recoltare: frunzele și tulpinile se recoltează constant, tăind tulpinile exterioare.
Tundere (prevenirea înfloririi): dacă nu se dorește producția de semințe, este esențială tăierea tijelor florale imediat ce apar (în al doilea an), deoarece înflorirea direcționează energia plantei spre semințe, reducând semnificativ producția de frunze și scăzând aroma.
Multiplicare: se face cel mai adesea prin divizarea tufei în primăvară sau toamnă.

Cultivare și îngrijire